Avem nevoie de curaj, nu de retete – HPDI

Avem nevoie de curaj, nu de retete

CurajAşteptăm mereu rezolvări de la ceilalţi dar refuzăm să ascultăm de noi înşine. Cum vine asta? Simplu. Luăm exemplu un om care ar dori să ceară ceva sau să reproşeze ceva propriului şef. Cam grea situaţie, aşa-i? Dacă îi spune ceea ce crede, s-ar putea să aibă de suferit după aceea. Dacă nu îi spune, va suferi oricum, se va simţi nedreptăţit sau, mai rău, va hotărî că nu are sens să încerce, că nu poate schimba nimic.

Şi atunci, apare întrebarea: cum îi spui şefului ceva ce s-ar putea să nu îi convină, astfel încât să nu ai de suferit după aceea, să ştii că nu te va persecuta? Cum îi spui subalternului ca şi ţie îţi e greu şi că se pune multă presiune pe tine, fără a părea slab, fără a te simţi judecat ca tu ai salariul mai mare?

Cei mai mulţi întreabă: cum să îi spun? Şi, culmea, fiecare variantă are dezavantajele ei. Dacă nu mă ascultă? Dacă se enervează oricum? Dacă mă bârfeşte după aceea? Adevărul este că nu există reţetă perfectă pentru a spune lucruri delicate astfel încât să elimini riscurile.

Da, există tehnici de alegere a momentului, de control al vocii, de mimică, de formulare, de studiere a reacţiilor celuilalt. Ceea ce mai este necesar sta însă  exclusiv în propriul control: curajul.  Este nevoie de curaj să spui ceva care ar putea provoca reacţii neplăcute sau urmări nedorite. Cine îţi poate garanta că ele nu vor apărea? Răspunsul este unul extrem de simplu: nimeni.

Nimeni nu ne poate garanta că, în goana noastră după fericire sau măcar în încercarea de a elimina lucrurile care ne fac rău, există o reţetă care să elimine riscurile unei discuţii sincere. În acel moment ne este atât de greu pentru că noi şi nu alţii avem de făcut o alegere. Noi hotărâm dacă riscul de a suporta efecte nedorite ale discuţiei este mai mare decât starea pe care încercăm să o schimbăm.

De multe ori am întâlnit oameni care îşi învinovăţeau şefii, colegii sau subalternii că nu fac lucruri despre care nu ştiau că ar trebui făcute. Mai rău, aceste persoane erau convinse că, dacă ar spune ceea ce cred sau ce îşi doresc, vor avea de suferit. Şi rămâneau prinşi între aceste două stări ( cea de nemulţumire şi cea de pericol) fără să facă nimic.

Fiecare zi era un calvar, privirile deveneau gri, ideile încetau să mai prindă formă iar gesturile neprietenoase se înmulţeau.  Încercând să prevină pericolul mai mult sau mai puţin imaginar, preferau o stare care le făcea déjà rău.

Am realizat că lupta nu este de fapt cu ceilalţi ci cu noi înşine. Pentru că avem de făcut o alegere pe care să ne-o asumăm după aceea, indiferent dacă rezultatul va fi cel aşteptat sau dacă ne va arăta că trebuie să căutăm altceva. Iar în acel moment, în realitate, nu mai putem da vina pe ceilalţi. Însă, atunci când realizăm că este vorba despre propria alegere, înţelegem că putem schimba oricând lucrurile. Întrebarea este: avem curajul să facem asta?

 autorANDREI

Leave a Response

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Next Story
CUM MOTIVEZI (CU ADEVĂRAT) ECHIPA LA FINAL DE AN