Există prietenie și după ceartă?

Există prietenie și după ceartă

… sau hai să o numim frumos și academic “conflict”. Puteți să spuneți că sunt de modă veche, dar eu încă mai cred că un conflict poate strica o prietenie sau o relație cu cineva apropiat. Și nu unul mare. Orice fel de conflict. Eu încă mai cred că e musai să nu zici când te deranjează ceva pentru că oricum nu se va schimba nimic. Asta pentru că am fost învățată că oamenii nu se schimbă. Cel puțin nu în bine. Sau că nu am eu atâta putere cât să schimb lumea.

Mă uit în spate la articolul din 2016 în care am scris frumos și ca la carte despre conflict. Părea că știu meserie și ce am de făcut. Asta până când m-am luat la trântă cu pandemia, lucrul de acasă și, mai ales, să stau cu aceeași persoană 24/24. Persoană care nu este lângă mine printr-o conjunctură și nici nu va dispărea prea curând. Sau cel puțin nu asta îmi doresc. Și, na, am făcut ce făceam și la birou. Azi nu mi-a plăcut ceva, am trecut peste. Mâine la fel și tot așa. Până când m-am trezit că a trecut luna și deja mă enervez pe orice. Acesta a fost semnalul de alarmă.

Cum s-a reflectat în celelalte relații ale mele? Am făcut greșeli, dar am și învățat mai mult decât din 100 de cărți citite. Ce am făcut și ce am învățat astfel încât să existe relație și după conflict:

1. Am acceptat că sunt lucruri care mă deranjează.

La vie en rose există dacă muncești pentru ea. Mai mult, există roz și prăfuit, oleacă spre gri. Să accepți că există situații care nu sunt pe placul tău și să încerci să faci ceva pentru ele înseamnă să ai încredere că vei fi iubit, acceptat și dacă pentru moment nu vei fi în asentimentul celor din jur. Grea decizie. Să ai încredere și să te vulnerabilizezi suficient;

2. Am înțeles că sunt lupte pe care merită să le dau.

Acum nu sunt justițiara în persoană care se ia la trântă cu fiecare persoană care îi zice să se dea mai încolo. Am stat cu mine la discuții și mi-am dat seama care sunt lucrurile care chiar mă deranjează, atacă acolo unde mă doare mai tare. Evident că majoritatea aveau o singură rădăcină comună. Și pentru alea am ales să intru în conflict;

3. Am zis ce mă doare.

Am luat cealaltă persoană de mână virtual sau fizic și am expus situația care mă deranjează. Nu ca pe o caracteristică definitorie a celuilalt. Ci iaca evenimentul, spectacolul. Ne uităm amândoi din exterior și decidem ce facem mai departe. E ușor să pici în plasa lui: “e numai vina ta, pentru că așa ești tu”. Mai greu este să stai să privești detașat comportamentul celuilalt și, de ce nu, al tău;

4. Now what? Ce facem mai departe?

Negociem cine și ce face. Este o negociere. Doar nu oi fi eu stăpâna universului pe care trebuie să o asculte toată lumea și să execute. Vorbim despre ce și cum să facem mai departe. Treaba e că pe măsură ce mai lași să iasă din oala sub presiune, pe atât nu va mai fi nevoie să ai un conflict pentru asta;

5. Grow stronger. Nu ne oprim după negociere.

Miza conflictului este aceea de a crește relația după. De cele mai multe ori ne oprim după ce am aruncat tot ce aveam pe suflet. Greu este să încerci să reconstruiești după asta. Dar rezultatul este minunat.

6. Să facem pace cu noi

Este în regulă să spunem ce ne doare și să avem mintea deschisă spre a învăța ce facem mai departe. Totul ține de cât de mult ne dorim să creștem noi, dar și să creștem oameni. Ca mici eroi urbani.

Citisem la un moment dat un citat pe minunata rețea de socializare, pe care voi încerca să îl reproduc probabil inexact: Să fii supărat pe cineva și să nu vorbești despre asta este ca și cum ai ține un jăratec cu mâinile goale și ai aștepta să se stingă de la sine. Răul ți-l faci cel mai mult ție.

Acestea fiind expuse, vă semnez acest articol cu emoție și cu un carnețel deschis luându-mi notițe despre cum să întrețin un conflict, dar și o prietenie. Despre cum să am curaj să spun pe bune, despre cum să fiu vulnerabilă și despre cum să fiu autentică. Încă învăț.