Lungul drum al Devenirii – HPDI

Lungul drum al Devenirii

Recent m-am întors după cea mai lungă perioadă de pribegie pe care am visat că o voi avea vreodată, 1 lună și o zi petrecută în 5 țări din Africa, traversate cu motocicleta. Mi-a luat mulți ani să înțeleg ce impact a avut Jules Verne asupra mea când eram copil, astfel încât destul de târziu în adulție am învățat despre mine că mă bucură nespus să îi trăiesc cărțile, în aventurile mele. Așa a luat naștere traversarea sudului Africii, de la Sud la Nord (în mai multe etape), alături de un bun prieten, pe motociclete, cu plecare din Cape Town (Africa de Sud) , prin Namibia, Botswana, Zimbabwe și puțin Zambia, cu finish în Victoria Falls.

Astfel, acest articol este despre a rezuma în câteva cuvinte, gânduri și emoții, tot ce au însemnat pentru mine 7500 de km de deșert, macadam, triburi și animale, dar mai presus de toate, o lună petrecută cu mine mai mult decât oricând în viața mea de până acum. Și este o provocare imensă să articulez ce simt la 2 săptămâni după ce traversam râul Zambezi cu o lotcă, dar iată-mă încercând.

Cel mai mult mi-au plăcut oamenii.

Un mix incredibil de preconcepții și așteptări nerealiste m-au făcut să asociez Africa cu sărăcia, supărarea, durerea, și nedreptatea. O obidă, o nedreptate apăsătoare, o stare gri fără de zâmbet. Așa am văzut mereu neajunsurile, la pachet cu acest gri sumbru, care mă orbea mai tare decât neajunsul în sine.

În Africa e diferit, pentru că oamenii sunt modești fără a fi supărați, fară a fi încruntați. Mai mult decât atât, există o stare de dans în toate comunitățile în care m-am aflat, o sărbătorire a vieții per se, mai mult decât un neajuns a ultimului model de Iphone care îți lipsește. Cumva, oamenii aleg mai curând să fie mulțumiți de ce au, decât să fie nemulțumiți de ce nu au. Pentru că în esență, avem viața asta, avem cu puțin noroc ziua de mâine și un nou început pentru orice ne-am propune. Și stiu că optimismul e un bias provenit din cutia Pandorei unde Speranța e singura care nu a fugit, însă oamenii ăștia m-au învățat că toți ne ducem, toți vom fi dezamăgiți de mai multe ori în viață și chiar și-așa, au ales să își folosească prezentul, mai mult decât viitorul. Așa am re-învățat că modestia nu înseamnă numai tristețe și supărare, ci cu cât ai mai puține, cu atâta vei pierde mai puțin, așadar hai să ne bucurăm de ce cu adevărat contează, viața.

Natura nu e a noastră ca s-o îmblânzim.

E un dat lupta noastră să domesticim natura, să îngrădim pădurile, pășunile, să dispunem animalele în spatele unui țarc înalt din plasă. Practic, imaginea noastră despre natură este aceea de furnizor de produse alimentare, pentru care e nevoie să muncim prin a domestici și capra dar și cartoful. Astfel încât copacul care crește strâmb și nu ne place, îl tăiem, când vrem să vedem natura mergem în parc, unde printre alei de noi turnate, vedem copacii, văruiți cu alb până la jumătate și toaletați să aibă forma care place ochiului nostru. Am reușit, suntem suveranii acestei lumi.

Însă o altă perspectivă am văzut în țările pe care le-am vizitat, în care această luptă de om vs natură nu era atât de prezentă și evidentă. Nu erau nici teribil de bine delimitate limitele civilizației de cele ale sălbăticiei, așadar orașele erau pline de animale salbatice care veneau în mod uzual să mai bea apă, să mănânce ceva, sau chiar să vadă ce mai este nou. Noaptea mai ales, erau indicatoare care sugerau că nu e neapărat bine să te plimbi prin anumite zone, unde mai veneau panterele curioase să vadă ce musafiri au mai venit. Și oricât de sălbatic ar suna ce scriu aici, accepțiunea puterii naturii asupra vieții urbane era la fel de normală cum e pentru noi să auzim bormașina vecinului care cântă la pereți în timp ce duminica abia începe. Iar acceptarea acestei puteri creea sentimentul că, în sfârșit, am ajuns undeva unde oamenii sunt una cu natura, ceea ce este incredibil de normal.

Moartea este atât de normală, aproape la fel de normală ca viața în sine.

Unul dintre ghizii noștri din Delta Okawanga, în timp ce ne împingea cu un băț într-o lotcă numită mokoro, ne povestea cum s-a întâmplat pentru mai mulți săteni să fie mâncați de hipopotamul care se uita întrebător la 7 metri de noi, încotro mergem.

Și tot KB, ghidul nostru ne zice că dacă ar fi să vină după noi, el ar ști ce să facă să atragă hipopotamul la el, ca să scăpam noi. Și spune-I tertiplu de tips, însă siguranța și liniștea cu care a zis asta, ne-a liniștit pe moment mai mult decât ne-am fi imaginat. Nu de puține ori, discuțiile cu oamenii din Botswana, Zimbabwe sau triburile pe unde am umblat, au ajuns în punctul în care ne povesteau cum parte din apropiați nu mai sunt printre noi, iar dacă de obicei aceste discuții te fac să nu știi cum să pleci privirea și să zici ceva care să onoreze durerea prin care trece interlocutorul tău, aici nu era cazul. Oamenii vorbesc despre moarte ca despre mâncare, sau dans, sau familie.

Nu am simțit că moartea are un statut special, și dacă inițial am judecat asta ca fiind o lipsă de discernământ, am realizat că de fapt ei prețuiesc viața atât de mult, însă nu amestecă doliul și supărarea cu viața de zi cu zi. Și că acest trăit în prezent despre care noi învățam prin meditație, training-uri de dezvoltare personală, medicamente anti-anxietate, sau stat departe de noi ca să nu ne înfruntăm demonii, sunt doar un mod de a ne păcăli și amâna ceva inevitabil, iminent dar absolut normal, teama de moarte și implicit creearea unei perdele de confort. Și că așa cum trebuie să dansăm ca și cum nimeni nu se uită la noi, am putea să trăim ca și cum finalul este acolo, să începem să ne gândim la el, nu când efectiv ajungem acolo. Viața e acum, așadar enjoy it!


Este departe de a sintetiza tot ce am trăit într-o lună în aceste paragrafe, însă promit că dacă vom primi reply de la voi la acest articol, continui această epopee într-un foileton cu lecții pe care le-am adus cu mine, în valiză dar și în inimă.

4 Comments Lungul drum al Devenirii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

  1. Catalin Chiticaru

    Este foarte interesant articolul și cred ca multă lume ar fi interesată de viața din Africa. Bravo!

  2. Negoita_lucian2002@yahoo.com Negoita

    Mai scrie. Avem nevoie. Multumesc.

  3. Raluca

    E foarte interesant si chiar surprinzator uneori cum viata ne pune fata in fata cu oameni, lucruri sau emotii care ne fac sa stam putin pe ganduri… sa cugetam la esenta vietii si sa ne dam seama ca nimic nu e intamplator. E important sa ne acceptam pe noi insine asa cum suntem, cu tot ceea ce avem sau nu avem si sa fim totodata recunoscatori pentru asta. Focusul se pune pe aici si acum. Viata e frumoasa in toate formele ei… sa ne bucuram de ea si sa apreciem fiecare zi!

  4. Paul Caramidariu

    Hei Petru,
    Mulțumesc pentru articol, pentru ca ai împărtășit cu orice citește, ce a însemnat aceasta calatorie pentru tine: o redescoperire a vieții in prezent, a conectării cu natura (fără sa dorim schimbarea ei) și a acceptării ca moartea e parte din mersul lucrurilor. Chiar inspirațional! Când vine episodul 1 😊? Îl aștept!

Next Story
Leader as a Coach: Cum coachingul ne face leaderi mai buni