Alexandru Busila: O cariera de succes la varsta de 5 ani

Fără voia noastră, încă de mici copii suntem orientati către o carieră. Primii care „aruncă” o cărămidă la fundaţia carierei noastre sunt prietenii părinţilor noştri, mătuşile sau, uneori, chiar părinţii. O să vă întrebaţi cum fac ei asta? Simplu…

„Ce vrei să te faci când vei fi mare, puiule?”

„Serios, asta mă întrebi? Şi eu care credeam că mă întrebi ce cadou vreau de ziua mea.”

Şi prima oară când bietul copil se întâlneşte cu întrebarea asta atât de serioasă, începe şi căută prin cotloanele minţii lui un răspuns corect. Că doar e prima întrebare de la primul interviu din viaţa lui, care are ca subiect propria lui carieră.
Dacă ascultăm răspunsurile copiilor ne vom da seama că cele mai râvnite cariere sunt cele de medic, poliţist, pompier, marinar, educator, profesor, actor, cântăreţ, şi, mai nou, fotomodel, prezentator de televiziune şi fotbalist.

Dacă reacţia unchiului este una pozitivă, e clar că a dat răspunsul corect. Copilul răsuflă uşurat şi abia aşteaptă să fie a doua oară întrebat acelaşi lucru şi de către mătuşă. Acum ştie exact răspunsul corect.

Şi uite aşa, cărămidă peste cărămidă, copilul începe să-şi creioneze, încă din fragedă copilărie, o carieră de succes bazată pe primul răspuns corect la prima întrebare de la „primul interviu de angajare”. Asta până ajunge în ultimul an de liceu şi trebuie să răspundă la a doua întrebare care ţine, desigur, tot de cariera lui:

La ce facultate vrei să mergi? Aici, răspunsurile, din fericire sau nu, încep să difere din ce în ce mai mult. De la „nu ştiu exact” sau „acolo unde merg şi prietenii mei”, ori „mă duc la mai multe şi văd eu unde intru”, până la „Academia de Muzică din Viena” sau „Harvard”.

Din fericire, norocul meu a fost o simplă corigență la chimie (sper să nu citească şi tata articolul ăsta, pentru că încă nu ştie). Spun norocul meu pentru că aşa am ajuns să fiu psihoterapeut. Şi tare mă bucur că nu am urmat linia „cărămizilor” aruncate de către unchi, mătuşi şi prieteni de familie. Până în ultimul an de liceu, răspunsul meu „corect” era doctor.

Stau de vorbă cu oamenii. Iar când îi întreb cu ce se ocupă, ei îmi răspund: „sunt analist financiar”, „sunt consultant alimentar”, „lucrez în vânzări”, „sunt manager la o firmă care produce medicamente”…

Dar când erai mic ce voiai să devii?…

Ei, atunci voiam să devin actor/actriţă. Şi lăsă privirea în jos de parcă s-ar ruşina că între timp a devenit auditor financiar.

Întâlnesc oameni care şi-au ales o carieră pentru că aşa au răspuns când erau mici.

Unii dintre ei îşi dau seama repede şi fac ceva – au curajul să-şi schimbe cariera.

Unii cred că asta le-a fost menirea, dar sunt trişti şi visează cu ochii deschişi cum ar fi fost dacă ar fi mers la Conservator (mai au o şansă la Vocea României).

Alţii, cei mai norocoşi, puţini ce-i drept, îmi spun că asta şi-au dorit de dinainte să se nască.

Scrisoare deschisă către TINE:

Dragă, copile,

Când te va întreba mătuşa ta ce vrei să te faci când vei fi mare, spune-i ce-ţi doreşti să primeşti de ziua ta.

Tinere, află ceea ce vrei să faci. Caută printre manualele de liceu şi dincolo de ele, printre oamenii noi pe care îi cunoşti şi dincolo de ei.

Tinere – tot cu tine vorbesc – fugi de ceea ce ar trebui să faci. Repet, află ce vrei să faci.

Şi acum, doamnă, domnule, vă felicit pentru cariera dumneavoastră de până acum. Cred că este timpul să renunţaţi la ea şi să faceţi ceea ce vreţi. Aţi făcut destul timp ceea ce a trebuit. Şi, nu, nu sunteţi prea bătrân pentru asta.

Omule, fă-ţi o carieră din a-ţi urma magia!

[:en]Fără voia noastră, încă de mici copii suntem orientati către o carieră. Primii care „aruncă” o cărămidă la fundaţia carierei noastre sunt prietenii părinţilor noştri, mătuşile sau, uneori, chiar părinţii. O să vă întrebaţi cum fac ei asta? Simplu…

„Ce vrei să te faci când vei fi mare, puiule?”

„Serios, asta mă întrebi? Şi eu care credeam că mă întrebi ce cadou vreau de ziua mea.”

Şi prima oară când bietul copil se întâlneşte cu întrebarea asta atât de serioasă, începe şi căută prin cotloanele minţii lui un răspuns corect. Că doar e prima întrebare de la primul interviu din viaţa lui, care are ca subiect propria lui carieră.
Dacă ascultăm răspunsurile copiilor ne vom da seama că cele mai râvnite cariere sunt cele de medic, poliţist, pompier, marinar, educator, profesor, actor, cântăreţ, şi, mai nou, fotomodel, prezentator de televiziune şi fotbalist.

Dacă reacţia unchiului este una pozitivă, e clar că a dat răspunsul corect. Copilul răsuflă uşurat şi abia aşteaptă să fie a doua oară întrebat acelaşi lucru şi de către mătuşă. Acum ştie exact răspunsul corect.

Şi uite aşa, cărămidă peste cărămidă, copilul începe să-şi creioneze, încă din fragedă copilărie, o carieră de succes bazată pe primul răspuns corect la prima întrebare de la „primul interviu de angajare”. Asta până ajunge în ultimul an de liceu şi trebuie să răspundă la a doua întrebare care ţine, desigur, tot de cariera lui:

La ce facultate vrei să mergi? Aici, răspunsurile, din fericire sau nu, încep să difere din ce în ce mai mult. De la „nu ştiu exact” sau „acolo unde merg şi prietenii mei”, ori „mă duc la mai multe şi văd eu unde intru”, până la „Academia de Muzică din Viena” sau „Harvard”.

Din fericire, norocul meu a fost o simplă corigență la chimie (sper să nu citească şi tata articolul ăsta, pentru că încă nu ştie). Spun norocul meu pentru că aşa am ajuns să fiu psihoterapeut. Şi tare mă bucur că nu am urmat linia „cărămizilor” aruncate de către unchi, mătuşi şi prieteni de familie. Până în ultimul an de liceu, răspunsul meu „corect” era doctor.

Stau de vorbă cu oamenii. Iar când îi întreb cu ce se ocupă, ei îmi răspund: „sunt analist financiar”, „sunt consultant alimentar”, „lucrez în vânzări”, „sunt manager la o firmă care produce medicamente”…

Dar când erai mic ce voiai să devii?…

Ei, atunci voiam să devin actor/actriţă. Şi lăsă privirea în jos de parcă s-ar ruşina că între timp a devenit auditor financiar.

Întâlnesc oameni care şi-au ales o carieră pentru că aşa au răspuns când erau mici.

Unii dintre ei îşi dau seama repede şi fac ceva – au curajul să-şi schimbe cariera.

Unii cred că asta le-a fost menirea, dar sunt trişti şi visează cu ochii deschişi cum ar fi fost dacă ar fi mers la Conservator (mai au o şansă la Vocea României).

Alţii, cei mai norocoşi, puţini ce-i drept, îmi spun că asta şi-au dorit de dinainte să se nască.

Scrisoare deschisă către TINE:

Dragă, copile,

Când te va întreba mătuşa ta ce vrei să te faci când vei fi mare, spune-i ce-ţi doreşti să primeşti de ziua ta.

Tinere, află ceea ce vrei să faci. Caută printre manualele de liceu şi dincolo de ele, printre oamenii noi pe care îi cunoşti şi dincolo de ei.

Tinere – tot cu tine vorbesc – fugi de ceea ce ar trebui să faci. Repet, află ce vrei să faci.

Şi acum, doamnă, domnule, vă felicit pentru cariera dumneavoastră de până acum. Cred că este timpul să renunţaţi la ea şi să faceţi ceea ce vreţi. Aţi făcut destul timp ceea ce a trebuit. Şi, nu, nu sunteţi prea bătrân pentru asta.

Omule, fă-ţi o carieră din a-ţi urma magia!