– Bună seara.
– Bună seara, domnule Alexandru. Ce mai faceţi?
– Bine, mulţumesc. Mă cam chinuie o tuse de ceva vreme dar în rest sunt bine.
Aşa a început discuţia. Mi se părea cunoscută persoană dar nu ştiam de unde să o iau. Poate a fost la vreun curs de-al meu sau poate în vreun team building. În speranţa că îmi voi da seama până la urmă cine este, întreb politicos.
– Dumneavostra ce mai faceţi?
– Ca de obicei. Caut slăbiciuni pe care să le transform.
– Ce căutaţi?…
– Slăbiciuni. Aşa le zic eu. Şi râde cu poftă.
Acum chiar eram în dilemă. Habar nu aveam cine este domnul din faţa mea. Mi se părea în continuare cunoscut şi în plus, aflu că este interesat de slăbiciuni. Probabil toate gândurile aceastea au fost vizibile pe fata mea pentru că domnul cu pricină a continuat, înainte să apuc să mai spun eu ceva:
– Nu mă recunoaşteţi, nu-i aşa? Nu ştiţi cine sunt.
– Recunosc, nu. Îmi păreţi cunoscut dar… Îmi pare rău…
– Mda… Staţi liniştit, domnule Alexandru. Mi se întâmplă foarte des ca oamenii să nu mă mai recunoască. Asta este povestea vieţii mele. E trist, dar am învăţat să mă amuze astfel de situaţii. Îmi dau seama că cei care pierd sunt ei, oamenii care refuză să mă recunoască, să-şi amintească de mine. La urma urmei, dacă m-ar recunoaşte imediat, probabil aş deveni un muritor de rând.
Nedumerirea mea a devenit şi mai mare: nemuritor; oamenii nu îl recunosc; oamenii pierd; se amuză pe seama oamenilor; totuşi e trist; cauta slăbiciuni… Nu mai înţelegeam nimic.
Mă simţeam că la şcoală când în pauze, colegii ne provocau cu probleme de inteligență iar eu nu le înţelegeam nici după ce acestea erau rezolvate.
– Conflict, domnule Alexandru. Conflict este numele meu. Acum vă amintiţi de mine?
Nu mi-am amintit de el dar imediat mi-am amintit de Cosmin, de taximetristul care mi-a tăiat calea la Buzești, de Alexandra, de fata de la workshop-ul la care am participat săptămâna trecută, de Mădălina, de cei doi colegi de la un fastfood care se certau de faţă cu clienţii, de femeia care îşi certa copilul în staţia de tramvai, de Ovidiu, de povestea unuia dintre elevii mei care era foate supărat pe mama lui, de mine care mi-am promis că nu mă mai enervez şi nu m-am ţinut de cuvânt şi de…
Nu vreau să vă plictisesc cu toate amintirile pe care mi le-a stârnit domnul Conflict. Sunt mândru că nu am intrat în panică şi că am reuşit să port o conversaţie cu el preţ de câteva ceasuri. La final mi-a mulţumit. Probabil simţea nevoia să vorbescăcu cineva. Să primească confirmarea faptului că există şi că cineva îl recunoaşte până la urmă. Nu am apucat să-i mulţumesc. De aceea am decis să scriu acest articol. Probabil mă voi mai întâlni cu el, cine ştie? Poate îi voi mulţumi atunci.
Sunteţi curioşi ce am vorbit cu domnul Conflict? Şi eu sunt nerăbdător să vă povestesc. Dar aş prefera să ne vedem faţăîn faţă. Aşa cum am stat şi eu de vorbă cu el. Pe 22 octombrie ne putem vedea în Bucureşti. Pe 29 şi pe 30 octombrie ne putem vedea la Timişoara.
Câteva cuvinte mi-au rămas bine întipărite în minte. Pe măsură ce se îndepărta, domnul cu pricina mi-a strigat:
– Orgoliul, Alex, orgoliul. Presupunerile, ţine minte Alex, presupunerile. Răbdare, răbdare şi iar răbdare, Alex. Îngăduinţa, Alex. Comunicare, ţine minte. Teama de eşec, Alex. Nesiguranţa, grabă şi timpul, Alex. Ţine minte!…
[:en]- Bună seara.
– Bună seara, domnule Alexandru. Ce mai faceţi?
– Bine, mulţumesc. Mă cam chinuie o tuse de ceva vreme dar în rest sunt bine.
Aşa a început discuţia. Mi se părea cunoscută persoană dar nu ştiam de unde să o iau. Poate a fost la vreun curs de-al meu sau poate în vreun team building. În speranţa că îmi voi da seama până la urmă cine este, întreb politicos.
– Dumneavostra ce mai faceţi?
– Ca de obicei. Caut slăbiciuni pe care să le transform.
– Ce căutaţi?…
– Slăbiciuni. Aşa le zic eu. Şi râde cu poftă.
Acum chiar eram în dilemă. Habar nu aveam cine este domnul din faţa mea. Mi se părea în continuare cunoscut şi în plus, aflu că este interesat de slăbiciuni. Probabil toate gândurile aceastea au fost vizibile pe fata mea pentru că domnul cu pricină a continuat, înainte să apuc să mai spun eu ceva:
– Nu mă recunoaşteţi, nu-i aşa? Nu ştiţi cine sunt.
– Recunosc, nu. Îmi păreţi cunoscut dar… Îmi pare rău…
– Mda… Staţi liniştit, domnule Alexandru. Mi se întâmplă foarte des ca oamenii să nu mă mai recunoască. Asta este povestea vieţii mele. E trist, dar am învăţat să mă amuze astfel de situaţii. Îmi dau seama că cei care pierd sunt ei, oamenii care refuză să mă recunoască, să-şi amintească de mine. La urma urmei, dacă m-ar recunoaşte imediat, probabil aş deveni un muritor de rând.
Nedumerirea mea a devenit şi mai mare: nemuritor; oamenii nu îl recunosc; oamenii pierd; se amuză pe seama oamenilor; totuşi e trist; cauta slăbiciuni… Nu mai înţelegeam nimic.
Mă simţeam că la şcoală când în pauze, colegii ne provocau cu probleme de inteligență iar eu nu le înţelegeam nici după ce acestea erau rezolvate.
– Conflict, domnule Alexandru. Conflict este numele meu. Acum vă amintiţi de mine?
Nu mi-am amintit de el dar imediat mi-am amintit de Cosmin, de taximetristul care mi-a tăiat calea la Buzești, de Alexandra, de fata de la workshop-ul la care am participat săptămâna trecută, de Mădălina, de cei doi colegi de la un fastfood care se certau de faţă cu clienţii, de femeia care îşi certa copilul în staţia de tramvai, de Ovidiu, de povestea unuia dintre elevii mei care era foate supărat pe mama lui, de mine care mi-am promis că nu mă mai enervez şi nu m-am ţinut de cuvânt şi de…
Nu vreau să vă plictisesc cu toate amintirile pe care mi le-a stârnit domnul Conflict. Sunt mândru că nu am intrat în panică şi că am reuşit să port o conversaţie cu el preţ de câteva ceasuri. La final mi-a mulţumit. Probabil simţea nevoia să vorbescăcu cineva. Să primească confirmarea faptului că există şi că cineva îl recunoaşte până la urmă. Nu am apucat să-i mulţumesc. De aceea am decis să scriu acest articol. Probabil mă voi mai întâlni cu el, cine ştie? Poate îi voi mulţumi atunci.
Sunteţi curioşi ce am vorbit cu domnul Conflict? Şi eu sunt nerăbdător să vă povestesc. Dar aş prefera să ne vedem faţăîn faţă. Aşa cum am stat şi eu de vorbă cu el. Pe 22 octombrie ne putem vedea în Bucureşti. Pe 29 şi pe 30 octombrie ne putem vedea la Timişoara.
Câteva cuvinte mi-au rămas bine întipărite în minte. Pe măsură ce se îndepărta, domnul cu pricina mi-a strigat:
– Orgoliul, Alex, orgoliul. Presupunerile, ţine minte Alex, presupunerile. Răbdare, răbdare şi iar răbdare, Alex. Îngăduinţa, Alex. Comunicare, ţine minte. Teama de eşec, Alex. Nesiguranţa, grabă şi timpul, Alex. Ţine minte!…
Leave a Response