Ocolul Pamantului in… opinci

„Am venit să vă vestesc Supraomul. Omul este ceva ce trebuie depășit.”  Friedrich Nietzsche

Am citit în ultima perioadă despre performanţa supraomenească a lui Andrei Roşu. El a traversat înot Canalul Mânecii pe o distanţă de 40 de kilometri, între Londra şi Paris. Este primul român care reuşeşte un astfel de rezultat.

Cum a reuşit această performanţă? Evident, prin multă muncă, hrană rece, sute de ore de înot în ape reci, somn în camere răcoroase, haine subţiri în mijlocul iernii, alergat la sort şi tricou la temperaturi negative pe distanţe de chiar 50-100 de kilometri. Cam aşa a arătat în mare calendarul de pregătire a lui Andrei. Impresionant, nu?

Citind povestea lui Andrei, inevitabil, mi-am adus aminte de povestea (deja prăfuită sau poate chiar necunoscută pentru mulţi) a patru studenţi români care, acum mai bine de 100 de ani, au uimit întreaga lume. Au pornit în cea mai aventuroasă călătorie pe care şi-ar fi putut-o imagina cineva vreodată. Au făcut inconjorul lumii. Şi nu oricum ci pe jos, încălţaţi în opinci.

În 1910, Paul Pârvu, Alexandru Pascu, Gheorghe Negreanu şi Dumitru Dan  au acceptat provocarea nemaiîntâlnită a unei agenţii de turism din Franţa. 100.000 de kilometri parcurşi pe jos, le-ar fi adus temerarilor nu mai puţin de 100.000 de franci francezi. Adică aproape jumătate de milion de euro astăzi!

Atleţi şi aventurieri în acelaşi timp, patru studenţi în costum popular au plecat atunci pe drumul unei performanţe sportive şi umane unice în istorie: ocolul Pământului la picior, fără ajutor financiar. Ce a însemnat pregătirea pentru cei patru studenţi, înainte de a porni în călătoria vieţii lor? Specializare în cartografie, meteorologie şi etnografie. Au făcut studii geografice şi au deprins cunoştinţe de medicină. Vorbeau franceză şi germană, aşa că fiecare s-a apucat de învăţat o altă limbă. Mergeau zilnic 45 de km pe jos, în zone de câmpie, deal şi munte, indiferent de anotimp. Au exersat diferite feluri de mers şi au alocat câte două ore pe zi exerciţiilor de forţă şi gimnasticii.
După expediţia lui Magellan în 1521, pământul fusese înconjurat în felurite moduri, mai puţin pe jos. Recordul vremii aparţinea italianului Armando Louy, care străbătuse 50.000 km într-un deceniu. Doar că cei patru români şi-au propus să parcurgă dublul distanţei, în doar şase ani!

Pe 1 aprilie 1910 a început impresionanta călătorie a celor patru. Până la final însă, trei dintre ei aveau să moară în condiţii dramatice: unul a fost intoxicat cu opium în India, altul a murit zdrobit în prăpăstiile din Munţii Chinei. Cel de-al treilea a fost doborât de lunga suferinţă a unei cangrene dobândite de-a lungul miilor de kilometri parcurşi prin frigul siberian.

După ce a străbătut cinci continente, a traversat de şapte ori oceanele şi după ce a rupt aproape cinci sute de opinci, Dan s-a întors neîmpăcat în România anului 1916: primul război mondial i-a oprit aventura, când mai erau zece mii de kilometri din itinerariul său.
În 1923 a reuşit să termine traseul şi a fost primit cu onoruri la Paris. Din păcate, cei 100.000 de franci francezi nu mai însemnau mare lucru: aproape 40.000 de euro astăzi, căci războiul devalorizase moneda.

Cei patru exploratori români au trecut prin experienţe uimitoare din inima Orientului Extrem până la drumurile crâncene prin Siberia şi Alaska, la temperaturi de minus 34 de grade, echipaţi precar. Iar drumul şi-a cerut jertfa.

Poate unul dintre cele mai inspirationale discursuri din această expediţie, îi este atribuit lui Parvu, care i-a spus lui Dan: „Măi frăţioare, am făcut mai bine de 90.000 de km. Am fost patru, apoi trei şi, iată, doi. Acum mă pierd şi eu. Nu trebuie să se spună că românii au abandonat, copleşiţi de greutăţi! Trebuie să lupţi singur, să mergi neşovăielnic mai departe!”.

Veţi spune, bine, bine, dar pentru ce toate acestea? Pentru faimă? Pentru bani? Patriotism? Efervescenţa specifică vârstei (erau studenţi la vremea respectivă)? Tind să cred că totul a fost pentru călătoria în sine, călătoria lor iniţiatică. Nu rezultatul a contat cel mai mult ci transformarea lor din oameni în supraoameni. Au trecut prin iad şi prin rai împreună, nu au abandonat nicio clipă expediţia.
Întrebarea este cât de departe ar trebui să mergem ca să ne depăşim limitele? Răspunsul: până când ajungem supraoameni, până când experienţele sunt mai puternice decât barierele doborâte, până când simţim că am reuşit să ne depăşim condiţia. Iar după un moment de bucurie, să pornim, din nou, la drum.

[:en] „Am venit să vă vestesc Supraomul. Omul este ceva ce trebuie depășit.”  Friedrich Nietzsche

Am citit în ultima perioadă despre performanţa supraomenească a lui Andrei Roşu. El a traversat înot Canalul Mânecii pe o distanţă de 40 de kilometri, între Londra şi Paris. Este primul român care reuşeşte un astfel de rezultat.

Cum a reuşit această performanţă? Evident, prin multă muncă, hrană rece, sute de ore de înot în ape reci, somn în camere răcoroase, haine subţiri în mijlocul iernii, alergat la sort şi tricou la temperaturi negative pe distanţe de chiar 50-100 de kilometri. Cam aşa a arătat în mare calendarul de pregătire a lui Andrei. Impresionant, nu?

Citind povestea lui Andrei, inevitabil, mi-am adus aminte de povestea (deja prăfuită sau poate chiar necunoscută pentru mulţi) a patru studenţi români care, acum mai bine de 100 de ani, au uimit întreaga lume. Au pornit în cea mai aventuroasă călătorie pe care şi-ar fi putut-o imagina cineva vreodată. Au făcut inconjorul lumii. Şi nu oricum ci pe jos, încălţaţi în opinci.

În 1910, Paul Pârvu, Alexandru Pascu, Gheorghe Negreanu şi Dumitru Dan  au acceptat provocarea nemaiîntâlnită a unei agenţii de turism din Franţa. 100.000 de kilometri parcurşi pe jos, le-ar fi adus temerarilor nu mai puţin de 100.000 de franci francezi. Adică aproape jumătate de milion de euro astăzi!

Atleţi şi aventurieri în acelaşi timp, patru studenţi în costum popular au plecat atunci pe drumul unei performanţe sportive şi umane unice în istorie: ocolul Pământului la picior, fără ajutor financiar. Ce a însemnat pregătirea pentru cei patru studenţi, înainte de a porni în călătoria vieţii lor? Specializare în cartografie, meteorologie şi etnografie. Au făcut studii geografice şi au deprins cunoştinţe de medicină. Vorbeau franceză şi germană, aşa că fiecare s-a apucat de învăţat o altă limbă. Mergeau zilnic 45 de km pe jos, în zone de câmpie, deal şi munte, indiferent de anotimp. Au exersat diferite feluri de mers şi au alocat câte două ore pe zi exerciţiilor de forţă şi gimnasticii.
După expediţia lui Magellan în 1521, pământul fusese înconjurat în felurite moduri, mai puţin pe jos. Recordul vremii aparţinea italianului Armando Louy, care străbătuse 50.000 km într-un deceniu. Doar că cei patru români şi-au propus să parcurgă dublul distanţei, în doar şase ani!

Pe 1 aprilie 1910 a început impresionanta călătorie a celor patru. Până la final însă, trei dintre ei aveau să moară în condiţii dramatice: unul a fost intoxicat cu opium în India, altul a murit zdrobit în prăpăstiile din Munţii Chinei. Cel de-al treilea a fost doborât de lunga suferinţă a unei cangrene dobândite de-a lungul miilor de kilometri parcurşi prin frigul siberian.

După ce a străbătut cinci continente, a traversat de şapte ori oceanele şi după ce a rupt aproape cinci sute de opinci, Dan s-a întors neîmpăcat în România anului 1916: primul război mondial i-a oprit aventura, când mai erau zece mii de kilometri din itinerariul său.
În 1923 a reuşit să termine traseul şi a fost primit cu onoruri la Paris. Din păcate, cei 100.000 de franci francezi nu mai însemnau mare lucru: aproape 40.000 de euro astăzi, căci războiul devalorizase moneda.

Cei patru exploratori români au trecut prin experienţe uimitoare din inima Orientului Extrem până la drumurile crâncene prin Siberia şi Alaska, la temperaturi de minus 34 de grade, echipaţi precar. Iar drumul şi-a cerut jertfa.

Poate unul dintre cele mai inspirationale discursuri din această expediţie, îi este atribuit lui Parvu, care i-a spus lui Dan: „Măi frăţioare, am făcut mai bine de 90.000 de km. Am fost patru, apoi trei şi, iată, doi. Acum mă pierd şi eu. Nu trebuie să se spună că românii au abandonat, copleşiţi de greutăţi! Trebuie să lupţi singur, să mergi neşovăielnic mai departe!”.

Veţi spune, bine, bine, dar pentru ce toate acestea? Pentru faimă? Pentru bani? Patriotism? Efervescenţa specifică vârstei (erau studenţi la vremea respectivă)? Tind să cred că totul a fost pentru călătoria în sine, călătoria lor iniţiatică. Nu rezultatul a contat cel mai mult ci transformarea lor din oameni în supraoameni. Au trecut prin iad şi prin rai împreună, nu au abandonat nicio clipă expediţia.
Întrebarea este cât de departe ar trebui să mergem ca să ne depăşim limitele? Răspunsul: până când ajungem supraoameni, până când experienţele sunt mai puternice decât barierele doborâte, până când simţim că am reuşit să ne depăşim condiţia. Iar după un moment de bucurie, să pornim, din nou, la drum.