Nu m-am gândit că jurnalul unei experiențe personale chiar și atât de intensă cum e traversatul unei treimi din Africa va cere încă o iterație, așa că iată-mă aici, săpând în cufărul cu lecții învățate. Astăzi va fi mai mult despre cum m-a făcut pe mine Africa să văd relația cu mine.
Interesant este că debrief-ul acestei experiențe a venit acasă, la săptămâni după ce am trecut prin toată experiența, abia după ce s-au așezat experiențele mai bine în capul meu. Și iată cum deja mă îndrept către primul punct pe care am și început să îl descriu, ca parte a celor trei lecții învățate despre care m-am gândit să vă povestesc astăzi:
- Cele mai multe dintre realizări le-am avut după ce am venit acasă.
Sau după ce a trecut ziua și am pus capul pe pernă. Fie că a fost vorba despre o zi cu un drum foarte greu în care brusc am devenit religios, fie că a fost vorba despre o zi în care am cunoscut oameni faini, înțelegerea a ce mi s-a întâmplat a venit nițel mai târziu, și încă vine. Ceea ce mă duce cu gândul că principiul cauză/ efect sau acțiune/ învățare nu este unul care se întâmplă instantaneu, sau atunci când vrem noi să se întâmple.
Pentru că presiunea din jurul nostru este să învățăm rapid ce avem de învățat, iar eu mă așteptam ca mintea mea să fie ca un burete care absoarbe instantaneu fiecare experiență și o transformă într-o teorie/ lecție/ idee, spune-i cum vrei. Și cea mai mare parte din timp am fost într-o reverie care nu neapărat se traducea prin învățare. Așadar am învățat să am răbdare cu mine, și cu experiențele prin care trec, dar mai important, să am (mai multă) răbdare cu cei din jurul meu dar și în meseria pe care o fac, pentru că schimbarea nu se produce la 5 minute după ce ai învățat o abilitate nouă. Evident că asta mă duce la punctul 2.
2. Am învățat să am încredere în proces.
La traversarea din Africa de Sud în Namibia, la puțini kilometri după vamă, am început să intrăm în marele Kalahari. Am fost avertizați că urmează un drum unde cei mai mulți dintre cei care au inchiriat motoare, au căzut și au avut nevoie de asistență ca să fie aduși înapoi de acolo. Anxietatea mea anticipativă a jucat un rol cheie, pentru că atunci când am intrat pe drumul de macadam și nisip am început să simt evident agitație și parcă să nu mă mai bucur atât de mult de drum. Nouă ne-a luat 9 zile să ieșim efectiv din Kalahari, 9 zile și 2500 de km de cel mai îngrozitor nisip combinat cu pietriș, combinat cu 44 de grade celsius, pe un fier încins, în unele zile câte 10 ore pe zi.
Și deși postările mele pe social media păreau idilice, o parte semnificativă cel puțin la început, a fost despre supraviețuire. Zonele cu gropi pline de nisip le traversam cu 30-40 de km/h, iar în restul drumului mergeam cu 50-60 km/h. Am avut zile cu 600 de km de macadam, care au durat o eternitate. Îmi amintesc că dimineața îmi era greață de anxietatea că sunt în mijlocul deșertului, că urmează câteva sute de kilometri de macadam pe care îi voi urî, pentru că aveam sentimentul că voi pica la fiecare derapare.
Acum, dacă întrerupeam călătoria acolo, aș fi spus că drumul acela a fost un coșmar, însă am continuat, pentru că nu am avut ce face. Și într-una dintre zile, am simțit că greutatea drumului de pe umerii mei e mai mică, și am accelerat un pic mai mult, ceea ce a făcut ca, suprinzator, să am mai mult control, și am văzut speranță lucind la capătul tunelului. Că e posibil să ies din Kalahari cu ciolanele întregi dacă mă concentrez pe procesul care mă învață să fac asta.
Ultima zi din Kalahari am petrecut-o alergând relaxat cu peste 100 de km/h peste nisip, pietre, dar cel mai important, peste temerile mele. Nu am căzut, și m-a ajutat că nu am plecat când mi-a fost greu, ci atunci când am terminat (pentru că nu aveam altcum face, oricum)
3. Am învățat să mă bucur.
Cu adevărat să mă bucur, nu să cred că ar trebui să mă bucur, și să mă comport în consecință. Știți, cum sunt jucate stereotipurile emoționale în filme, bucuria cu un rânjet urmat de un gest cu mâna în sus, tristețea reprezentată de lacrimi și deznădejde, toate aceste emoții pe care le învățăm din jurul nostru să le exprimăm.
La mine bucuria a însemnat liniște, mai puțin ADHD, dragoste față de toți oamenii care m-au ajutat să trăiesc experiența asta. Parcă și nițică dragoste față de mine, care am crescut să pot să fac asta. Și nu doar să o fac ca să o bifez, așa cum simt că fac multe lucruri din viața mea, ci pentru că am tras în piept fiecare secundă din această călătorie, ca să o țin în inimă. Bucurie transformată în recunoștință, bucurie transformată în dragoste, trăită anti-stereotip, mai mult înăuntru decât afară. Ceea ce mă duce cu gândul invariabil la copilul neastâmpărat din mine, care a învins. Care mi-a arătat că eu am crescut, dar el e tot acolo, și mai mult decât atât, el a condus pe alocuri, motocicleta.
Leave a Response