Mă uitam acum ceva vreme la o conversație televizată dintre o doamnă care pune 40 de întrebări și o invitată blondă cu pantofi de 25.000 euro, care își ispășea pedeapsa în pușcărie. Nu mă uit de obicei la genul acesta de emisiuni. Clipul l-am găsit online și am rămas captat de enorma indignare, repulsie și nedreptate a doamnei la adresa pedepsei pe care o îndeplinește. Dar, mai ales, de puternicul sentiment de nedreptate, răzbunare față de ceea ce i s-a întâmplat. Adicătelea, ea nevinovata într-un sistem corupt care îi vrea răul, nici un gram de regret sau conștiința a propriilor greșeli. Si nu e prima. Cel mai des întâlnit discurs al oamenilor politici care ajung să fie încarcerați, pedepsiți pentru ceva ce au făcut, este ca alții au făcut mai multe greșeli și totuși sunt liberi, că nu merită, că e o răzbunare.
Nu cred ca există eșec mai mare al unui sistem social decât pedeapsa unui individ care nu consideră că a greșit.
Că ești în închisoare, nu ai făcut nimic greșit și că ai fost prost de te-au prins. Nu că ai făcut ceva neacceptabil, imoral, în afara legii. Absolut nimic din asta. Doar stai acolo, înduri și speri să ieși ca să te răzbuni. Practic, ești izolat de societate și reținut fără să accepți că ai nevoie să înveți ceva din asta. Și asta pe banii contribuabililor, nu pe ai tăi.
Acum, de ce cred eu că pedeapsa fără acceptare este o greșeală enormă a societății, dar mai ales a individului?
Pentru că nu își îndeplinește scopul în sine – corectarea comportamentelor și acțiunilor neacceptate. Și dacă ele nu se schimbă, iar omul doar încearcă să fenteze mai bine pedeapsa, nu producem decât infractori mai abili să păcălească sistemul, nu oameni mai buni care vor folosi greșeala în favoarea lor ca să devină versiuni evoluate ale propriilor persoane și să facă o societate mai bună.
Vinovăția este clauza dintr-un contract social pe care îl semnăm când ne naștem și devenim picătura dintr-un ocean cu reguli, norme, cutume, obiceiuri.
De fiecare dată când ieșim în afara lor, fie cineva din exterior, fie din interior ne spune că am depășit o linie și ne simțim vinovați.
Și aici vine cea mai importantă parte pentru că dacă scăpam de vinovăția din exterior, de multe ori nu scăpam de cea din interior.
Vinovăția este o durere, indiferent unde se întâmplă. E o inadecvare, un sentiment uriaș de biciuire, o durere de care încercăm să scăpăm. Un gol pe care îl umplem cu vicii, Iron man, muncă sau social media binging. Orice numai să fugim de ea, să nu o gustăm pentru că e amara ca fierea.
Așa învățăm să fugim de vinovăție, 100 de metri garduri. Și devenim și teribil de buni la asta. Practic, în ceea ce fac eu în fiecare zi găsesc mulți oameni care iau decizii în viață doar pentru a simți mai puțin sentimentul de greșeală.
Astfel, fuga către ceva se transformă în fuga de ceva. În loc să fugim către ce ne dorim, fugim de ce nu ne dorim, și anume să ne simțim vinovați că am greșit. Transformăm lecția primită în combustibil pentru suferința noastră. Ne concentrăm să dam de mâncare vinovăției. Iar ea devine mai mare, iar noi mai buni în a fugi de ea.
Și cât putem fugi?
Nu putem niciodată scăpa de ea, dacă ăsta ne scopul. Cu cât fugim mai mult de acest sentiment sau de pedeapsă în sine, cu atât o acceptăm mai puțin și nu înțelegem ce avem de învățat.
Vinovăția nu este despre rană, ci despre evoluție. Fiecare greșeală este o încercare ce nu a funcționat cum ne doream. De aceea nu cred că o societate bună este una în care oamenii sunt doar vinovați atunci când greșesc și pedepsiți (chiar de ei însăși). Este doar una în care oamenii înțeleg că nu e despre suferința lor, ci despre drumul pe mai departe și binele comun.
O sintagmă care poate fi percepută ca utopică și idealistă, dar la care nu vreau să renunț să cred. Rolul justiției nu este doar sa pedepsească, ci să ajute oamenii care greșesc să și învețe, înțelegând natura greșelii și acceptând-o.
Cred că noi ca indivizi ne vom elibera de fugă când vom accepta vinovăția ca parte a procesului în care eșuăm, învățăm și facem alte greșeli, mai bune. Și atunci, liberi de povara fugii de vinovăție și ascunderea ei, ne rămâne timp și energie să fugim către ceea ce vrem cu adevărat.
Dar ce vrem cu adevărat? Vom ști mai bine când nu mai fugim.







Leave a Response