Cum creștem oameni pe bune

Imaginează-ți că ești în mijlocul unei furtuni pe mare. Întuneric, apă învolburată, țipete. Tot ceea ce ai construit se năruie, iar tu te uiți către un far. Aștepți să vezi o lumină sau să primești o încurajare de pe uscat. Dar când îți întorci privirea către locul de unde îți iei curaj și încredere, vezi că farul este stins. Mai mult decât atât aruncă și cu bolovani în corabia în care te afli. Cam așa se simte un copil când este în mijlocul unui tantrum sau al unei perioade mai complicate din viața lui. Salut, sunt Alexandra, mândră posesoare a 3 copii sub 5 ani și m-am gândit să îmi vărs of-ul pe tastatură în speranța că voi găsi pe cineva care să mă contrazică. Sau poate cuvintele mele vor inspira oamenii care gestionează echipe în care sunt “copii”.

Pentru cei care abia au deschis ecranul telefonului, HPDI se întâmplă să aibă și un training de parenting. Mare mirare am avut și eu când colegii noștri s-au gândit pe bune să-i învățăm pe alții să crească oameni. Și probabil că și pe tine te surprinde că, na, copilul oricum crește, parentingul e mai mult treabă de marketing, iar regulile de ieri nu se mai aplică azi.

Și industria asta a creșterii unui copil este atât de complexă și de costisitoare încât am putea să vorbim zile întregi despre asta. Dar ce vreau eu să vă povestesc azi are legătură mai degrabă cu opinii complet nepopulare despre cum să creștem oameni. Nu am multă experiență cu copiii mai mari, așa că mă aștept să mă contrazici. Dar pentru cei care se luptă acum cu gradinițe, pamperși și nopți nedormite, s-ar putea să găsească oleacă de inspirație. Nu și lumină. Eu încă nu văd lumința, dar mai văd câte o scânteie la capătul celălalt al tunelului.

Parentingul este despre cum tu, părintele, alegi să integrezi în lumea asta un copil. Acum, buba apare atunci când încercarea ta de a face această integrare se ia la trântă cu tot ceea ce este un copil, practic dezastru. Nu au limite, nu înțeleg de ce nu au voie să dea de pereți cu o ceașcă, nu știu ce este empatia, iar încercarea de a-i convinge să meargă de aici până la magazin pentru că altfel murim de foame poate fi subiectul unui doctorat de vânzări. Tu, părintele, cu rănile, experiențele, viziunea ta asupra lumii, lumea din jur care vine cu presiuni, exemple, va face ca această integrare să fie una extrem de dificilă. Ce m-a ajutat pe mine de-a lungul anilor a fost în primul și în primul rând să am un copil care nu se încadrează în ceea ce ai citit în cărți. Să nu respecte tipare, lecții sau orice podcast pe care ai dat mulți bani. Și m-a învățat așa:

1. Copiii, la fel ca și adulții, nu pot fi băgați într-un pat al lui Procust. Vin cu propriile caracteristici care nu se aliniază la standarde. Poate nu doarme la program (been there, done that), poate nu mănâncă, deși ai aplicat toate sfaturile, poate pur și simplu se dă zilnic cu fundul de pământ (cum să îl lași, măi mamă, să facă așa, că tu nu ai făcut niciodată). Poate niciuna dintre cele de mai sus. Dar simpla încercare de a-l vârî într-un sistem fix, te va frustra maxim.
2. Ajută foarte mult să îți alegi luptele. Dacă te iei cu copiii la trântă pentru fiecare “nu”, ziua este stricată de la ora 6 dimineața. Pentru a ști să îți alegi luptele, ajută mult să cunoști care îți sunt limitele și să fii ok cu faptul că ele nu vor fi la fel cu cele stabilite de cartea aia pe care tu ai citit-o. Cunosc oameni care au reguli complet diferite de ale noastre. Oameni mai permisivi, oameni care îi lasă pe copii să arunce cu noroi pe tavan. Și e ok. Este absolut ok. Nu toți trebuie să fim la fel. Și poate că acceptarea asta ne va duce mai departe decât a rămâne blocați în același punct de NU. Dacă nu omoară pe nimeni, poate ar trebui să ne gândim mai bine dacă e cazul să ne luăm la trântă,
3. Cărțile de parenting ajută, dar nu îți fac viața un rai. Ajută pentru că îți oferă o viziune. Ajută pentru că te învață oleacă de psihologie și dezvoltare a creierului. Care apropo abia pe la 25 de ani e complet dezvoltat. Dar cărțile de parenting nu îți dau pașii spre o viață liniștită cu copilul.
4. Mai ho! cu toate citatele în care auzi chestii de genul: dacă mama e liniștită, copilul iese bomboană; copilul seamănă cu relația dintre mama și tata, etc. S-or aplica, dar nu până nu se apucă ăsta micu oleacă de treabă. Când ești pe front acolo și zboară jucării în toate direcțiile, nopțile sunt nedormite, iar a doua zi apare și o răceală, te pui pe jos în fund și te perpelești unde ai greșit. Oh, well, e posibil să nu fi greșit niciunde.
5. Sunt momente în care ajută să înțelegi că este o zi grea, nu o viață grea. Azi “lumina ochilor tăi” sparge geamuri pentru că i se pare amuzant, interesant, you name it, iar mâine, când trece de saltul ăla mental, înțelege toate, acceptă toate și cooperează ca nimeni altul. S-a făcut liniște în căpșorul ăla care refuză să își pună bluza pe față, dar reține foarte ușor un cântec despre căței.
6. What you see, depends on where you sit. Azi se decide să sară în toate bălțile și tu îți faci 500 de scenarii despre boli, bacterii, haine care se strică. Sau poate că nu va fi așa și te decizi să te alături săritului în bălți. Sau poate nu va sări în bălți, pentru că nu îi plac. Either way, ideea e că tu pui totul în perspectivă.
7. Credem că este suficient să spunem o dată și lucrurile se vor rezolva. Dacă îi zic azi să nu intre încălțat în casă, mă va asculta pentru totdeauna. Nu prea. Mai mult decât atât, îți va aminti și despre toate dățile în care tu ai intrat încălțat în casă.  Now what? Poți să râzi puțin, să faci haz de necaz. Să te panichezi pentru că, hey! ăsta micul observă prea multe lucruri. Sau poți să îi explici că uneori intri încălțat pentru că e panică. Sau nu te scalzi în toate bălțile ca el.
8. Ceeee? Un mucos mă corectează pe mine, zeul? Trebuie să mă respecte! Nu prea mai merge așa. Și s-ar putea să nu înțeleagă treaba asta abstractă. S-ar putea să nu te asculte când vrei tu, ci când vrea el. Și dacă nu e ceva cu adevărat important, să te ignore complet. Nu e nimic greșit aici, trebuie numai noi să înțelegem că ce este important pentru noi nu este și pentru ei. Că lumea asta pe care o cunoaștem noi, mare și bau-bau, pentru ei este complet necunoscută. Ei te au pe tine, universul lor, deși sunt foarte vocali și te ignoră.
9. Cum aș vrea să mă țină minte? Sigur sunt și momente în care vei fi foarte uman/ umană, vei da de pereți cu toate principiile alea mișto. Asta pentru că au încălcat ceva foarte important pentru tine. Și e ok să fii așa. Vezi numai cum ieși de acolo. Dar cum ai vrea să te țină ei minte? Cum este tabloul din exterior al unei vieți normale? Dcaă se uită cineva pe geam ce vede?

În definitiv, cred că încercăm să încadrăm, etichetăm, definim comportamente ale copiilor din dorința de a-i controla. Din dorința de a ne face viața mai ușoară. Ghici ce? Sunt șanse mari să ajungi la 25 de ani până să te înțelegi oleacă cu piticania din fața ta. Ce înseamnă succesul în parenting? Habar n-am. Nu am ajuns acolo. Dar succesul pentru mine, eu seara când dorm și mă gândesc că mâine o iau de la capăt, înseamnă să fiu bine cu mintea mea. Să am liniște. Să nu îmi urle 10 voci despre cum ar trebui să fie un copil, ci despre cum învăț eu de la el și el de la mine să locuim pe planeta asta care nici ea habar n-are de capul ei. Și mai ajută ca atunci când e furtuna, să îi fiu mereu farul care îl ajută să ajungă acasă, și nu țârmul care îi aruncă cu și mai mulți bolovani.

Iar aceasta este perspectiva unei mame care și-a luat jobul ăsta full time de 5 ani și oleacă. Nu am fost niciodată o mamă care să lucreze 8, 12 ore și să înțeleg ce e în sufletul unui tată care trebuie să plece pentru că cineva muncește să aibă piticaniile din ce să își cumpere Lego. Nu am fost niciodată în șoșonii unei mame care și-a lăsat copilul cu febră acasă pentru că trebuia neapărat să predea raportul ăla. Mă înclin în fața lor. Și îi felicit pentru curaj și pentru efortul extraordinar de a fi în 2 lumi în același timp.