De cele mai multe ori ne este greu să acceptăm o laudă. Suntem mulți cei care ne simțim stânjeniți, încurcați, lasăm privirea în pământ, contracarăm sau ne grăbim să răspundem cu o laudă și mai mare celui care ne-a făcut un compliment. Și sunt multe motive pe lumea asta care ne-au adus aici. De la toate momentele în care meritam în copilărie să fim văzuți, lăudați și nu s-a întâmplat, din diverse motive, și până la toate proiectele acelea pe care le-am dus la bun sfârșit, dar am simțit că efortul nostru nu a fost suficient de apreciat, am învățat să plecăm capul când cineva ne bate pe umăr. Am învățat să nu ne bucurăm de cuvinte frumoase pentru că suntem un work in progress. Încă învățăm să ne acceptăm.
Avem convingeri limitative cu privire la propria persoană. Mulți dintre noi am crescut cu ideea că modestia înseamnă să nu te lauzi și să nu te laude nici alții prea tare. Când nu ne simțim suficient de buni în interior, orice apreciere din exterior intră în conflict cu imaginea pe care o avem despre noi. Gândim, conștient sau nu: „Dacă ei cred că merit lauda, înseamnă că nu mă cunosc cu adevărat.” Această conflict ne determină să respingem lauda, pentru că nu are nicio legătură cu percepția despre noi înșine.
Ne temem să fim percepuți ca aroganți. Pentru unii, acceptarea unei laude vine cu frica de a fi văzuți ca mândri sau lăudăroși. Culturile în care modestia este puternic valorizată – cum este și cea românească – pot transmite subtil ideea că „nu e frumos să te mândrești”, iar ca să nu riscăm o etichetă negativă, preferăm să ne minimalizăm realizările.
Suntem de multe ori perfecționiști și plecăm urechea la critica interioară. Avem standarde foarte înalte și rareori simțim că am făcut „destul de bine”. Iar o laudă pare nemeritată, pentru că în mintea noastră încă mai există lucruri care ar fi putut fi mai bine făcute. Vocea critică interioară va spune: „Nu te bucura prea mult, ai greșit la pasul 3.” — chiar dacă în ansamblu, performanța a fost excelentă.
La cele de mai sus, se adaugă experiențe din trecut care au distorsionat relația pe care o avem cu validarea pe care o primim de la cei din jur. Dacă în copilărie lauda a fost folosită rar, condiționat sau manipulator, este posibil ca adultul de azi să nu o mai perceapă ca pe un lucru sincer sau sigur.
Și nu în ultimul rând, ne este greu să primim în general, nu doar laude, ci și atenție sau iubire. Uneori, nu e vorba doar despre laude. A primi înseamnă a fi vulnerabil, a te deschide, a te expune. Pentru cineva care a învățat să se bazeze doar pe sine sau care s-a simțit nevăzut mult timp, a primi poate fi inconfortabil sau chiar înfricoșător.
Va suna ca un anunț de teleshopping în care ne lăudăm că am găsit soluția. De fapt, fiecare va lua ce i se potrivește din exemplele de mai jos pentru a privi cu mai multă încredere în sine și în ceea ce poate face.
Ne putem lua o pauză înainte de a răspunde la orice apreciere. Pentru că adesea respingem laudele dintr-un impuls emoțional, pauza de câteva secunde ne ajută să reglăm reacția automată și să răspundem mai conștient.
Putem avea un „Jurnal de aprecieri” în care ne vom nota laudele sau aprecierile primite, verbale sau scrise. Iar când avem îndoieli cu privire la propria persoană, le putem reciti. Vom vedea că imaginea noastră reală este mai luminoasă decât cea pe care o proiectează uneori criticul interior.
Să avem în minte că laudele nu sunt o judecată absolută asupra întregii persoane. Ele pot fi despre un gest, un proiect, o trăsătură. A le accepta nu înseamnă că suntem fără greșeală. Înseamnă doar că în acel moment, am făcut ceva demn de a fi recunoscut.
Și pentru că mai sus povesteam despre influența culturii în acceptarea laudelor, putem apela și la simțul umorului când ne simțim stânjeniți de un compliment, fără a-l respinge. „Uau, mulțumesc! Vrei să o spui și în fața șefului meu?”, „Asta sună bine! O să notez, să nu uit!”. Umorul ne ajută să ne relaxăm, să primim mai natural aprecierea, iar zâmbetul ne va convinge creierul că suntem în siguranță.
Leave a Response