Ne place să credem că în fiecare zi lăsăm lumea mai bună decât am găsit-o. Dacă ar fi să întrebi pe oricine pe lumea asta, ți-ar zice că își bazează fiecare acțiune pe “bine”. Chiar și uitându-ne în istorie vom vedea multe personalități care au justificat fiecare război punând binele mai presus de orice.
Astăzi, cu toții credem despre noi că știm cu ce se mănâncă dezvoltarea personală sau măcar am fost la un training, citit un articol despre asta. Știm să spunem “stop”, să milităm pentru emoțiile noastre. Mai mult decât atât, uneori suntem cititori în bine. Se întâmplă uneori să credem să știm noi binele tuturor. Că lucrurile, dacă sunt făcute așa cum spunem noi, nu are cum să îți meargă rău. Credem cu tărie că, a fi vocali în fața trăirilor celorlalți, exprimându-ne părerea, se traduce în a-i vrea binele. Și este un lucru minunat că vorbim despre asta. Doar că există situații în care binele nostru nu este cel universal. Să luăm un exemplu concret: o vezi pe colega din fața ta la birou că mănâncă în ultima vreme foarte multe dulciuri. Și te prezinți la biroul ei, în spiritul de a-i face un bine, și îi spui să toate dulciurile alea îi vor afecta sănătatea. Iar în loc să îți mulțumească, fuge în baie și plânge. Ceea ce nu știai tu este că unul dintre părinții ei este foarte bolnav și este mecanismul ei de a se putea concentra la birou și a-și distrage atenția. Sigur, aceasta este o situație puțin dusă la extrem. Sau poate chiar azi te-ai lovit de o asemenea situație. Acum, ideal ar fi să nu ducem toate emoțiile noastre în zona în care să ne copleșească și fiecare observație de “bine” să se transforme într-un motiv de tristețe definitivă.
Și totuși, de unde această discordanță? Nu există un bine universal? Sigur, dacă vorbim despre lucruri extreme, cu siguranță da. Altfel, problemele apar de obicei pentru că avem tendința să credem că ceea ce funcționează pentru noi este universal valabil. Dacă mie mi-a făcut bine să citesc o anumită carte, să urmez o dietă sau să schimb cariera, atunci sigur și pentru tine ar fi la fel. Doar că fiecare are un context unic, cu ritmul și experiențele lui. Apoi, dorința de a face bine se transformă în dorința de a „aranja” viața celuilalt după cum credem noi că ar trebui. Fără să ne dăm seama, luăm decizii în locul lui, îi restrângem libertatea și, în loc să oferim sprijin, punem presiune. Și poate cel mai mare obstacol: oferim soluții înainte să ascultăm cu atenție problema. Ne grăbim să rezolvăm, dar pierdem esența — nevoia omului de a fi auzit, validat și înțeles.
Poate că în scenariul enunțat de mine mai sus, binele colegei noastre ar fi putut fi aflat ascultând. De altfel, cel mai simplu mod prin care putem să facem bine cuiva este să întreabăm, și nu să presupunem. În loc să spunem: „știu ce ai nevoie”, să întreabăm: „cum pot să te sprijin acum?”. De asemenea, ar ajuta să respectăm libertatea celuilalt. Ajutorul adevărat lasă loc de alegere și nu impune.
Și poate cel mai important, să practicăm empatia, nu doar soluțiile. Uneori, prezența și ascultarea valorează mai mult decât cel mai ingenios sfat. Să acceptăm că drumul unei persoane e diferit de al nostrum înseamnă să îi fim alături fără să-i impunem propria hartă.
Be kind; everyone is fighting a battle you know nothing about.
Binele autentic nu înseamnă să faci pentru celălalt ce crezi tu că i-ar prinde bine, ci să fii atent la ce are el nevoie cu adevărat. Intenția rămâne importantă, dar adevărata valoare vine din respect, ascultare și deschidere. Nu putem ști binele universal, dar putem enunța dorința de a face bine cuiva uneori doar stându-i alături.
Leave a Response