Sigur folosești Instagram, TikTok sau Facebook, nicio îndoială. Dacă buletinul tău este tipărit dupa 2000, poate și Snapchat și BeReal. Și, pe lângă relația socială virtuală care îndeplinește nevoia de apartenență și socializare, toate platformele oferă și îți consumă conținut într-o zonă de interes. Uită-te 2 ore la reel-uri, poze cu pisici și ți se servește enorm de mult conținut în această direcție. Evident, algoritmii de consum au nevoie să înțeleagă ce te interesează și să îți ofere. Și devin din ce în ce mai inteligenți pentru că, ghici ce, suntem mai predictibili decât ne place nouă să credem.
Mai mult decât atât, la un moment dat, orice input de interes în Google se transformă în sugestii de soluții în toate platformele sociale pe care le consumi. Practic, dacă te doare maseaua și cauți o soluție rapidă pe Google, conținutul platformelor sociale în care petreci vremea îți oferă reclame și content care să îți rezolve problema, pentru o bună perioadă de timp. Cu cât stai mai mult în consum, cu atât primești și mai mult content și mai diversificat, un fel de loophole din care ieși după ce rezolvi problema. Iar o masea în durere e o problemă de care nu poți fugi multă vreme, oricât de mult conținut vei consuma.
Acum, unul dintre cele mai apetisante subiecte este dezvoltarea personală, sănătatea mintala, dinamica relațiilor, mai ales că sunt subiecte în care avem o mare durere. Și cu cât o înțelegem mai bine, cu atât teoretic ne-ar fi mai ușor să o evităm. Pentru că, să fim serioși, vrem să suferim cât mai puțin, mai ales când ne dăm seama cât suferim.
Suferința afectivă nu e o masea stricată, ceva ce putem rezolva cu ibuprofen, gradul de subiectivitate, atașament și percepția suferințelor noastre nu fac ca ele să treacă instant, și de multe ori nici măcar să le înțelegem darămite să le rezolvăm. Așa că, plonjăm cu toată încrederea în ceea ce se numește „Psychological pop culture”, o diseminare masivă a conceptelor psihologice interpretate personal, evident, în social media, TV, articole ca și acesta chiar, videouri, podcasturi, peste tot. Concluzia este că odată ce avem acces la o încadrare relativă a suferințelor noastre, toți au opinii și experiențe în ce privește rezolvarea lor. Împrumutăm limbajul psihologic, consumăm conținut servit cald pe social media, ne inspirăm de la influenceri, puțină autoreflecție și gata, avem un diagnostic: anxietate, furie reprimată, atașament evitant, comportament narcisic, relație toxică, și ce mai vreți voi că se potrivește în schemă. Pentru că se potrivește mănușă, de ce să vă mint, după absolvirea universității de psihologie în social media.
Îmi amintește de mine prin 2006 când, într-o noapte am descoperit o umflatură la subraț, ceea ce m-a făcut să caut pe internet de la ce este, și să aflu că am cancer și mor mâine. Ulterior am aflat despre cyberipohondrie, și mi-am dat seama că sufăr mai mult de diagnostic decât de altceva. Așa că am preferat să zic pas.
Revenind în 2025, cyberipohondria a trecut la următorul nivel, și anume, capacitatea noastră uluitoare de a încadra și defini elementele emoționale din jurul nostru folosind cursurile intense de psihologie din social media ca să ne diagnosticăm pe noi, pe ceilalți, dar și relațiile dintre noi. Cu acest RMN în brațe, defilăm oferind lumina și proștilor care nu au avut capacitatea și interesul să facă asta, pentru binele lor. Și uite cum mă transform în vraci ca să te ajut și pe tine, să fugi de suferințele tale asa cum o fac eu. Pentru că în timp ce te salvez pe tine, mă simt nițel mai bine cu mine, și găsesc un scop chiar nobil al suferințelor mele: sunt un model și ia-te după mine.
Problema diagnosticului este că el te obligă să faci ceva cu el, să îl folosești într-o schema de tratament complexă, în care soluția nu e chiar după colț, deși toată literatura se rezumă la „7 pași simpli pentru a deveni un om fericit”. Iar tu ai făcut 300 și îți este din ce în ce mai greu, deci consumi și mai mult conținut, diseminezi și mai mult diagnostic, treci la următoarea carte, și tot așa.
E o buclă modernă în care toate părțile implicate au sens: cei la început de drum care dau de o aparentă soluție a problemelor lor, cei care au parcurs mult drum în direcția asta și capătă adepți la drumul lor care îi încurajează să ofere și mai mult diagnostic, platformele media care devin catalizatori de atenție și evident provideri de soluții plătite, societatea care crede că se vindecă în timp ce obsedează încadrarea în detrimentul trăirii. În detrimentul firescului.
Obsesia noastră cu fugitul de suferință este combustibilul perfect pentru această buclă din care ieșim obosiți, confuzi și, de multe ori, fără o speranță și o direcție clară în ceea ce ne privește. Băgăm și mai multe fise în aparat și aparent suferința crește, pentru că fuga de suferință este ca fuga după fericire: dacă fug după ea e clar ca nu o am.
Nu am o soluție sau o opinie, contrar celor apropiați mie care știu că am tendința de a avea o opinie nesolicitată despre orice. Poate doar o perspectivă a construcției sănătoase din interior în exterior, o atenție crescută a ce simțim versus ce credem și, mai ales, acolo unde ne ducem energia și vedem ce se întâmpla cu ea: crește sau scade?
Te invit să iei și acest articol în derizoriu suficient de mult cât să petreci mai mult timp cu tine încât să renunți la diagnostic și încadrare cât să înțelegi mai bine ce vrei, nu ce nu vrei. Și să înțelegi că soluțiile minune nu înseamnă altceva decât goana după rezultat și nu iubirea de proces.
Și noi toți știm care este rezultatul final al procesului nostru de o viață, e inevitabil și previzibil.
Leave a Response