Statul la coadă la supermarket, ca orice gest banal, ascunde dimensiuni nebănuite de cunoaștere.
După amiază liniștită și răcoroasă de vară. În spatele meu, doi adolescenți discutau într-o romgleză rapidă, presărată cu gesturi teatrale. La un moment dat, unul dintre ei a izbucnit: „E super skibidi, n-ai cum!”, iar celălalt a râs complice, ca și cum spusese ceva de la sine înțeles. Am zâmbit stingher, fără să înțeleg nimic, până când fiul meu – martor atent la scenă – s-a întors spre mine și a întrebat: „Mama, tu știi ce înseamnă skibidi?” Avea aerul de siguranța ironică pe care copiii o rezervă adulților care nu sunt „la curent”.
Am clipit de câteva ori, așteptând ca mintea mea să caute în sertarele memoriei lingvistice vreo urmă de sens. Nimic. Doar un gol însoțit de constatarea incomodă: are doar 10 ani și deja nu înțeleg ce vorbește (mai fusesem ”lovită” și de furry).
Mi-am spus că nu e o dramă. Nu trebuie să știu fiecare cuvânt. Dar, în același timp, m-a frapat ceva: în România, un cuvânt precum skibidi nu va ajunge niciodată într-un dicționar. Nu pentru că n-ar conta sau n-ar fi folosit, ci pentru că la noi dicționarele nu se rescriu în ritmul realității. Ele rămân ca niște fotografii sepia: cu un anumit farmec, dar palide, prăfuite, neatinse de ”prospețimea” digitalului.
Oxford Dictionary sau Merriam-Webster se grăbesc să includă în fiecare an „cuvintele momentului”: selfie, ghosting, doomscrolling. Acestea nu sunt doar capricii lingvistice, ci radiografii ale societății, urme ale felului în care oamenii trăiesc, se conectează, se amăgesc sau se bucură.
La noi, cuvintele din dicționar par o expoziție de bibelouri, închise ermetic în vitrină. Între timp, copiii noștri vorbesc skibidi și noi nu știm ce să facem cu asta.
Faptul că nu rescriem dicționarele – au fost publicate 3 ediții ale DEXului între 1975 și 2009 – iar apoi câteva revizuiri (în 2016, de exemplu) spune mai mult decât pare despre apetitul nostru de învățare și adaptare. O limbă fixată în pagini rareori revizuite transmite mesajul că schimbarea e privită cu prudență, ba chiar cu rezistență. Dacă alte culturi tratează fiecare nou cuvânt ca pe o mărturie a timpului și îl includ repede în „arhiva” oficială a limbii, noi preferăm să lăsăm aceste cuvinte să plutească pe lângă noi ca niște improvizații care nu merită consemnate.
În realitate, fiecare cuvânt nou este un indiciu al felului în care oamenii gândesc, relaționează, se amuză sau se organizează. Când alegem să nu le consemnăm, ratăm ocazia de a recunoaște dinamica vieții. Mai mult, pierdem exercițiul de a învăța constant. Pentru că a învăța un cuvânt nou înseamnă a recunoaște că lumea se schimbă și că tu, adultul, poți rămâne elev. E un exercițiu de deschidere culturală.
Îmi amintesc privirea fiului meu când i-am spus că nu știu ce e skibidi. Nu a fost dezamăgire, ci un soi de bucurie ștrengărească: pentru o clipă, balanța s-a inversat. El știa mai mult decât mine. Mi-a explicat că „Gen Alpha” folosește cuvinte mai mult prin sensul lor contextual decât printr-un sens fix – „depinde unde și cum îl spui”. O lecție de flexibilitate lingvistică, dar și de adaptare la un timp care se schimbă mai repede decât îl putem prinde în definiții…
Și atunci am înțeles că poate aici e cheia: din când în când, să-i lăsăm pe copii să fie profesorul, să acceptăm că învățarea e un drum fără sfârșit și că dicționarul interior trebuie rescris zilnic.
*
skibidi = un cuvânt care poate avea sensuri diferite, precum «super» sau «nasol», sau care poate fi folosit fără un sens real, ca o glumă
furry = o persoană căreia îi place să se costumeze într-un animal
selfie = o fotografie pe care ți-o faci singur, de obicei cu un telefon mobil
ghosting = o modalitate de a încheia o relație cu cineva brusc, prin întreruperea completă a oricărei comunicări cu acea persoană
doomscrolling = activitatea de a petrece mult timp uitându-te la telefon sau computer și citind știri negative sau alarmante
FOMO = teama de a rata ceva sau a fi lăsat pe dinafară
Leave a Response