Curajul: te lupți cu ursul din metrou sau cobori la prima?

Curajul. Acest îndemn pe care îl auzim încă de când învățăm să mergem de-a bușilea. Este lauda pe care de cele mai multe ori o primim când ducem la îndeplinire un plan măreț. Este recomandarea pe care o rostesc cei din jur atunci când nu suntem hotărâți asupra unei decizii. Uneori ia formă peiorativă atunci când apare pe chip surprinderea celor din jur cu privire la acțiunile noastre.

De unde atâta curaj? Și cum putem găsi mai mult? Este răspunsul pentru toate întrebările? Sau e mai degrabă o dependență?

Bună tuturor! Eu sunt Alexandra, iar cei din jur îmi spun mereu că sunt foarte curajoasă. Mie îmi place să spun inconștientă, dar primesc și complimente în zilele mele bune. Mereu m-am întrebat de unde am curaj? Sau de ce fac atâtea lucruri fără să stau pe gânduri? Normal, am zis că e o treabă din copilărie, pentru că, hei! atunci am pus bazele a ceea ce sunt astăzi. Nu vă imaginați că am sărit cu parașuta, dar mereu am preferat acțiunea în detrimentul lipsei acesteia și să regret că am încercat ceva, decât să mă gândesc cum ar fi fost. Asta, desigur, în limitele worst case scenario confortabil. Dar ca să nu mai lungesc vorba despre mine, vin cu niște date de la oameni oleacă mai înțelepți decât mine, precum și cu sfaturi despre cum putem antrena acest „mușchi” al curajului.

Se pare că, la fel ca și personalitatea, curajul este rezultatul unei ecuații matematice care include atât natura, cât și exercițiul, atât caracteristicile unui individ, cât și ale mediului din care provine sau în care trăiește. Altfel ai curaj să te lupți cu ursul din pădure atunci când mai ai 5 prieteni cu tine care ar face același lucru sau care măcar aleargă mai încet.

La capitolul “natură”, neuroștiința a identificat un tip de personalitate pasionată de risc, numită Tip T. Structurile creierului acestor oameni care caută senzații tari par să fie oarecum diferite de structurile celor care evită riscurile. Regiunile creierului care au determinat luarea deciziilor și autocontrolul aveau un cortex mai subțire, stratul exterior ridat al creierului sau „materia cenușie”. Persoanele de tip T pot avea mai puțini receptori de dopamină în creier pentru a înregistra senzații de plăcere și satisfacție și, ca atare, pot necesita niveluri mai ridicate de activitate stimulatoare și endorfine pentru a se simți bine. O arhitectură neurologică predispusă la asumarea riscurilor, combinată cu un set de valori puternice care determină ceea ce ei percep ca fiind corect sau greșit, ar putea face mai probabil, atunci când situația o cere, ca tipul T să acționeze într-o manieră curajoasă. Dar chiar dacă unii oameni pot fi predispuși genetic decât alții să aibă o capacitate mai mare de asumare a riscurilor, nu înseamnă că vor da dovadă de mai mult curaj.

În ceea ce privește contextul în care ne aflăm, există o mulțime de cercetări care leagă capacitatea de a acționa cu curaj (sau altfel) cu trăsăturile personale măsurabile – și controlabile. De exemplu, auto-eficacitatea, după cum a numit-o Albert Bandura, este încrederea pe care o avem în propria noastră capacitate de a face față provocărilor care ne așteaptă. Convingerea că „o putem face” va face diferența atunci când va veni timpul pentru acțiuni curajoase. Intră în discuție aici și stima noastră de sine, un factor psihologic mai familiar și cel puțin parțial învățat, care ne poate afecta și evaluarea capacității noastre de a depăși cu succes sarcinile provocatoare și riscante, la fel ca și prezența anxietății.

Și acum ajungem la antrenament. Pare deja un clișeu treaba asta. Nu știi să fii empatic? Te învățăm de numa-numa. E ca la sală, te antrenezi. Nu știi cum să fii mai curajos? Avem mai jos lista de haltere pe care trebuie să le ridici pentru a ajunge unde ți-ai propus:

• Folosiți-vă imaginația pentru a crea scenarii. Imaginați-vă atât cel mai rău scenariu în cazul unei acțiuni, precum și rezultatul inacțiunii. Prin identificarea riscurilor pe care vi le asumați, vă puteți consolida imunitatea la temerile lor. Din experiența mea de curajoasă de până acum, vă spun că mereu a funcționat asta. Plec la drum cu cel mai rău scenariu în minte. Dacă sunt confortabilă cu el, pot face orice.

• Haideți să vorbim despre ce se află în spatele fricii, de fapt. Oamenii care se tem să acționeze au adesea puțină sau deloc încredere în ei înșiși, iar această lipsă se manifestă în multe feluri – prin procastinare, perfecționism, sindromul impostorului și altele. A te deschide cu privire temeri, a-ți expune vulnerabilitățile, poate să îți dea de fapt putere. Identificând de ce ne este cu adevărat frică, reducem frica de situație, ceea ce ne dă curajul să acționăm. Am practicat și asta. Am mers până mai în profunzimea unor temeri pe care le aveam pentru a-mi da seama că este vorba despre frica mea de a pierde controlul asupra lucrurilor care mă vizează direct.

• Exersați ieșirea din zona de confort. Încep să par un Tony Robbins mai mic și roz. Dar am și recomandări despre cum putem face asta în direcția curajului. Practicarea în mod conștient și consecvent a unor mici acte de curaj poate avea un efect cumulativ. De exemplu, putem începe prin a avea curajul de a spune când ceva mic ne deranjează în viața de zi cu zi. Că o fi colegul care vorbește prea tare la telefon sau străinul din autobuz care ne calcă pe picior. Provocându-ne să luăm atitudine pentru lucruri aparent mici poate întări obiceiul de a lua decizii cu adevărat dificile și curajoase.

• Aveți grijă de sănătatea voastră. Frica este epuizantă din punct de vedere fizic, iar aceste efecte le agravează pe cele mentale. Oricine este nevoit să acționeze în momente stresante trebuie să se asigure că intră în provocare într-o formă fizică bună. Prin urmare, într-o criză, asigurați-vă că vă faceți timp pentru a mânca bine, a face mișcare și a dormi. Când nivelul de cortizol este foarte ridicat, clar suntem mai predispuși să vedem pericole la tot pasul sau să cedăm mai ușor. O spun din perspectiva unei mame nedormite care cică e starea mai gravă a stresului.

Cu cât suntem mai capabili să ne confruntăm cu fricile noastre, cu atât mai mult vom înlocui răspunsurile bazate pe temeri cu unele curajoase. Dar nu totul este vorba despre o luptă cu inamicul interior. Căci pe măsură ce ne luptăm cu frica, ne vom trezi că acționăm în moduri care ne fac să ne simțim mai vii. Nu spun că am găsit secretul curajului sau al poveștilor de neuitat. Dar, cu siguranță, expunerea la ceea ce ne induce teamă alături de exercițiile de mai sus, ne vor impiedica să intrăm în starea de freeze atunci când de fapt murim de curiozitate să vedem cum ar fi fost.